Domnule Email Boc, am ceva pe suflet care… pute

Acum câțiva ani, să fie peste 6, am comis-o grav.

Cum nu mă lasă conștiința să mai fac nani, trebuie să vă mărturisesc pentru a-mi primi pedeapsa și a mai putea da ochii cu acest oraș care m-a primit în sânul lui cu toate pungile mele de rafie încărcate peste fermoar cu accentu-mi dubios de sud-est-istă.

Era o vară caldă. Știți verile ălea în care soarele ne coace pe toți într-o bucătărie uriașă fără aerisire. Și în care mirosurile de muncă și de oboseală ies din cetățeni ca din puiul rotisat în shaormerii… Ei, într-o vară ca aia a venit mama în Cluj. Nu, nu vreau să vă vorbesc despre data aia în care a venit mama în Cluj și a hrănit un portbagaj plin de taxi uitând pentru totdeauna acolo cârnații aduși pentru Crăciun. Deși, vedeți dumneavoastră, acum nici peste acest accident nefericit nu îmi mai este ușor să trec.

Am cazat-o pe mama la o prietenă și urma să ne întâlnim pentru a face o plimbare pe cetățuie, locul ei preferat din oraș. Mi-am pus tenișii în picioare, m-am îmbrăcat frumos și curat, și am fugit spre autobuz. Eram deja în întârziere și am urcat în grabă, având norocul să fie și cu locuri libere. Cum sunt o persoană la locul meu, mi l-am găsit rapid, lângă o fereastră. Uitându-mă așa, pe geam, la gândurile mele, am simțit un miros puternic și al naibii de neplăcut. Mirosul m-a scos imediat din visare și m-a readus cu picioarele pe pământul îmbâcsit al autobuzului.

Urină. Mirosea a urină. Peste tot. Am înjurat printre dinți și, nu îmi este ușor să mărturisesc, am împroșcat cu dușuri de cuvinte reci toate persoanele din jur la care mă uitam dubios. Am coborât din autobuz fără să las pe cineva „nespălat”.

Am mai fugit puțin și am întâlnit-o pe mama. Am urcat împreună pe cetățuie și am răspuns bucuroasă la propunerea ei de a hali o înghețată în localul ăla micuț, de sus, înăuntru.

Am intrat și ne-am așezat la masă. Scaunele erau atât de scunde încât îmi ajungeau tenișii la gură. Minune blestemată! L-am recunoscut pe loc. Mirosul de urină dubioasă din autobuz se lipise de mine. Nu mi-e ușor să recunosc că, după momente bune, am realizat. Fix tenișii mei erau ăia care puțeau îngrozitor, spaima autobuzului, blestemul călătorilor. Ce se întâmplase? Pumpki, fițosul, îi folosise drept litieră probabil pentru că în grabă îmi uitasem responsabilitatea de sclavă. Să-i schimb nisipul.

Mărturisesc, domnule Primar, că nu mi-a fost ușor să îmi iau mental înapoi toate înjurăturile de la persoanele pe care le-am compostat în autobuz ca un hingher al mirosurilor ce am fost.

Și nu mi-e ușor nici acum, când  mă recunosc ca fiind delincventa cu pișu de pisică din autobuz, conform noilor reguli care se discută acum în Primărie. Vă rog să mă amendați pe mine. Sau mai bine pe Pumpki că el nu avea nici cei 7 ani de acasă în momentul producerii accidentului olfactiv.

Nu mă înțelegeți greșit, nici mie nu îmi plac înjurăturile care circulă uneori prin autobuz mai repede decât aerul ăla condiționat surprins nefuncțional de mai multe ori vara. Dar, serios, să amendați oamenii care poartă haine murdare?! Și cum vom face? Ne veți pune pe noi să ne mirosim reciproc ciorapii? Veți angaja un specialist care să umble la el cu detectorul de oameni munciți, care stau în birouri peste 8 ore în cămăși de forță cu cravată și pe care îi încurajați să circule cu mijloacele de transport în comun pentru a descongestiona traficul? Sau veți lăsa oamenii să se spele în acel Aqua Park care ne va apropia și mai mult unii de subrațele celorlalți?

Cu tot respectul pentru lucrurile bune pe care le-ați făcut vă spun, cu convingerea că poți învăța din toate, inclusiv din… pișul de pisică. Înainte de a-i mirosi pe alții, hai să ne mirosim pe noi mai întâi și să ne întrebăm: pute sau nu pute a campanie electorală?

*Acest articol este un pamflet, a nu se înțelege sub nicio formă că propun să îmi fie amendată pisica.
Reclame

Un film care te lasă cu gura căscată. Pentru a intona la nesfârșit Bohemian Rhapsody

bohemian rhapsody movie

foto: print screen trailer oficial Bohemian Rhapsody, youtube.com

Două note. Captive în căpățâna mea, încăpățânate, cum s-ar zice. Ne bem cafeaua împreună de o săptămână. Se vor ascunde la un moment dat, știu. Dar vor rămâne în memorie, pândind clipa când cineva sau ceva le va readuce la viață. Vreo boxă sau vreun pian. Sunt note care au fost înscrise în istoria muzicii și care, atunci când vor fi reproduse succesiv, la distanța potrivită, vom zice cu toții „Queen”. Pentru că au fost marcate pe partitură pentru totdeauna, așa cum sunt constelațiile.

Două note pe care, dacă le-ai auzi de sub apă, scufundate în oala de ciorbă în care fierbe peștele din bucătăria unui submarin sau sub pământ, sedimentate în cărbune, le-ai recunoaște.

Existau de când lumea, dar nu văzuseră lumea așa, iar lumea nu văzuse și nu auzise așa ceva. Freddie Mercury, cu jovialitate apretată de talent, atingea pianul. Energie uriașă și delicatețe, combinația chimică sau alchimică din care au rezultat explozii.

Testa limitele universului. O bucată de meteorit îmbrăcată în pantaloni albi cu dungi roșii, cu buzunare pline de geniu. Venise timpul lui… nu a mai plecat. Cu puțin noroc pentru lumea asta, nu va mai pleca niciodată.

Eram curioasă să văd Bohemian Rhapsody și numai bine, mi l-a readus în atenție Raluca. Prietena mea care nu face recomandări nefiltrate. 🙂

Eram emoționată, așteptând primele imagini. Nu îmi dădeam seama de ce. Poate pentru că, probabil, dacă m-aș fi uitat în spate, l-aș fi văzut pe Freddie, suflându-mi în ceafă din puhoiul de lume prezentă la film, degustându-și popcorn-ul, trăgând cu sete din țigară și mișcându-și buzele, nemulțumindu-se cu playback-ul.

Mi-am dat seama că Rami Malek va face o performanță strălucită încă din primele cadre, când relaxându-și spatele și pregătindu-și umerii, înălțarea zborului, intra pe scenă. Actorul în reflectoarele de la Hollywood, Freddie în cele de pe Wembley. Cumva, recunoșteai gesturile. Aceleași, ești tentat să zici.

Replicile, savuroase. Povestea, impresionantă și captivantă. Actorii, buni. Filmul reușește să ștanțeze pe drept legenda și să se scurgă natural, ca o piesă Queen. Dar parcă totuși ceva… lipsește. Un film extraordinar, o biografie dificil de înghesuit într-un ecran. Cu toate că am ieșit fascinată din sală și mai sunt și acum, după o săptămână, am simțit că ceva nu e acolo. M-am gândit că o fi vina firului narativ destul de descâlcit. Sau cel mai probabil, forța lui Freddie a fost imposibil de transpus în totalitate, rămânând senzația unui ceva necuprins. Nu-mi dau seama exact nici acum, când filmul s-a decantat oarecum.

Orice aș zice, asta nu îi umbrește valoarea și clar merită văzut la cinema – privit și ascultat cu toate urechile și cu cea mai bună tehnologie disponibilă. Nici nu știu dacă mai rulează sau dacă va mai rula vreodată, dar am simțit că până nu scriu câteva rânduri și nu voi duce mai departe această leapșă aruncată de geniul și energia lui Freddie,  nu mă voi putea elibera de nostalgie. Și cred că asta au simțit toți cei care au ajuns la film – să îndemne pe cei dragi să îl vizioneze.

De bocit, nu mai zic. Nu mi-a fost niciodată greu să plâng la filme. Dar la Bohemian Rhapsody, am simțit că nu îmi vor ajunge lacrimile. Și în jurul meu simțeam adunați deasupra capetelor noastre nori de lacrimi ținute sub tăcerea și întunericul din sală. Probabil ne este greu să ne explicăm cum se nasc geniile, cum ard ca torțele și cum dispar prea repede dintre noi, lăsându-ne cu o energie neconsumată care să ne hrănească întrebările. Care să nască conflictul dintre tristețea unei părăsiri și bucuria unui mesaj impresionant, dar receptat parțial.

Rămași în compania unor opere nemuritoare care ne vor mișca, ne vor clătina pământul sub picioare întocmai pentru a ne aminti din când în când, când ne purtăm zgarda ca pe un costum de patru ace, că  există ceva mai presus. Ceva ce poate putem atinge, așa cum degetele lui Freddie atingeau clapele – cu sensibilitate, curiozitate și pasiunea de a explora neîncetat tot ce se poate din noi, de lângă noi și de deasupra noastră.

Locul în care poți citi, la cafea, toată presa din România

Ați auzit de Jimbolia? Nu, nu este un stat african și nici o marcă de jeleuri, cum probabil ați fi tentați să credeți. 🙂 Jimbolia este un orășel din județul Timiș, cu puțin peste 10.000 de locuitori, care te transformă într-un turist de tip japonez – nu mai lași aparatul foto din mână. Aici, la capătul lumii românești (granița cu Serbia), câțiva oameni au realizat că pentru a supraviețui frumos, e nevoie să aibă grijă de tot ce le-a lăsat istoria. Să își iubească trecutul și să îl afișeze mândri în vitrină, prin muzee îngrijite și promovate de oameni conștienți de valoarea cheilor pe care le au în buzunar.

Continuă lectura

Cum a scăpat Dragnea de luneTRIȘTI. 10 explicații logice

Concluzia este clară, da?! Sper că nimeni nu contestă faptul că Dragnea a scăpat ca prin minune de intenția criminală a celor 4 asasini plătiți. Iată și explicațiile logice:

  1. Ei au tras în Dragnea, dar glonțul i-a trecut printre dinți

2. Asasinii plătiți au fost derutați că toate mașinile din fața Parlamentului, de la BOR, de la partide erau Merțane negre cu geamuri fumurii și nu l-au putut identifica

  1. Ascultând cu paharele de whiskey prin perete, asasinii și-au dat seama în timpul misiunii lor de noapte că Dragnea era cazat și el la Athenee Palace, în camera de alături. Dar nu l-au prins niciodată singur. Aceștia au declarat că oricât ar fi de asasini, au și ei bun simț și nu vor să deranjeze. După 3 săptămâni au cedat.

Continuă lectura

Ghișeo-fobia. Boala care ucide energia și timpul românilor

M-am mirat să nu găsesc ghișeo-fobia pe lista fricilor autohtone. Mai mult, ea nu apare menționată nicăieri, de parcă nici nu ar exista. Dar știm cu toții, noi, românii, că e pitită acolo în suflețel, chircită cu genunghii la piept. Își face rugăciunile de fiecare dată când te trezești cu câteva hârtii în mână pe care trebuie să le completezi, semnezi, ștampilezi, xeroxezi, scanezi, …ezi, ….ezi, în dublu-triplu-infinit de exemplare și să te prezinți cu ele în fața unui ghișeu. Continuă lectura

Ghid util de Sărbători – Ce să faci anul ăsta când o să fii întrebat din nou când te măriți/ însori

rude

Well, vremea vine, vremea trece, se face tot mai rece și vin ele, sărbătorile. Și când vin sărbătorile și le petreci în familie, cu rudele, se pune ca de obicei totul pe masă. Totul.

Mai ales în Moldova, la noi – sarmale, cea mai bună ciorbă ever, etc. cu usturoi și ceapă, etc. cu mămăligă etc. Toate bunătățile. Și, la final, ce mai lipsește de la masă ca să-ți stea toate în gât? Bineînțeles, nelipsita specialitate regională și națională. E trecută acolo, micuță, scrisă de mână și o găsești pe ultima pagină lângă păhărelul de vin care sperai să-ți pice tihnit. Continuă lectura

Problema arzătoare a Clujului – Oamenii aruncați la gunoi

2017_03_25-15_45_19-_MG_5971Eram cu plasa mea de la noul magazin din Sora, verde-eco-rebranduit, dar cu aceleași plasticuri și îmi așteptam autobuzul. Aproape nemișcată, în stație, cu doi pești afumați și o legătură de pătrunjel. Mă uitam în gol ca de obicei, la problemele mele, nebănuind că alături de mine sunt oameni cu vieți pe lângă care a mea e cât sacoșa aia de ușoară. Continuă lectura