Fabuloasele aventuri ale naivității

melcCând ești mic și nu știi nimic ți se întâmplă lucruri grozave care întrec orice imaginație. Te calcă în picioare dinozaurii – ei au trecut mai altcumva decât tine prin viață, n-au cules scoici și pietricele, au stat cu capul sus. Dai cu capul de copaci, amețești, te întorci și mai dai o dată cu capul. Te ridici, îți îndeși cucuiul până îți crește al treilea ochi și mergi mai departe. Încerci să îți faci ochi prin toate părțile și să nu mai fii atât de naiv.

Dar ochii ăștia îți cresc parcă tot închiși și tot plângăcioși. Cu ei vezi tot mai adânc în oameni, dar parcă tot nu vezi bucata de întuneric din fiecare, închizi ochii. O ai și tu, în tine o recunoști și te holbezi la ea în fiecare zi. O plimbi în fiecare dimineață în lesă și cu botniță.

Mergi mai departe. Nu mai fugi după iepuri, începi să fugi după tine. Șontâc-șontâc că dacă te grăbești nu te mai găsești. Așa, ca melcul.

Toți avem o poveste în spate pe care o cărăm ca pe o cochilie care crește odată cu noi și care, la naiba, nu crește perfect. Care ne cocoșește, care ne apasă, dar pe care, în tăcere, cu urechea ciulită și cu ochi mulți o putem transforma în acasă. Așa, ca melcul.

foto: www.ampower.me

Bărbații. În 10 + 1 etichete. Așa, de ziua lor

poza barbatAm dat un search rapid pe google și până acum s-au fixat cel puțin trei date pentru sărbătorirea bărbaților. Asta probabil datorită talentului lor înnăscut de a-și aminti, de la an la an, aniversările în general.

Și dacă tot e ziua lor, sau cel puțin una dintre ele, să-i sărbătorim așa cum se cuvine, zic. Să arătăm ce înseamnă ei pentru noi. În 10 + 1 puncte:

  1. Oricât de multe cutii de pantofi ar avea o femeie, n-o să întreacă niciodată numărul de nothing box-uri* ale bărbaților.

2.  Bărbații își doresc mult copii, în general doar ca să li se aprobe bugetul pentru World of Tanks și drone.

  1. Uneori bărbații vor să înțeleagă femeile, dar preferă mai degrabă să înțeleagă o bere rece.

4. Bărbații se pricep să folosească cuvintele, așa cum se pricep domnișoarele să folosească târnacopul.

  1. Bărbații nu fac de obicei curățenie în bucătărie ca să poată găsi drumul înapoi spre frigider, urmărind firimiturile.

6. Noroc că s-a inventat fotbalul. Singurul lucru care reușește să îi țină pe bărbați concentrați mai mult de 30 de minute.

  1. Bărbații se cred profesori de estetică și dau note la femei, dar n-ar reuși neam să-și asorteze singuri o amărâtă de cămașă albă.

8. Se zice că bărbații sunt de pe altă planetă. Asta pentru că de cele mai multe ori aterizează greșit.

  1. Bărbații au valori. Cei mai norocoși dintre ei în lei și în valută.

10. Orgoliul bărbaților e ca un zgârie-nor. De jos ți se pare un obiectiv turistic, sus nu mai reziști, te face să te arunci în gol.

10 + 1. Bărbații nu își găsesc niciodată șosetele pentru că ele sunt mai mult de una.

Dar, așa cum am scris și aici, acum ceva timp, tot de ziua lor, îi iubim pe bărbați pentru că, așa cum sunt ei și așa cum suntem noi, ne întregesc, ne completează și da, uneori, de multe ori, ne fac să evoluăm. 🙂

*nothing box = cutie mentală, specifică bărbaților; locul unde se retrag când ți-e lumea mai dragă pentru a se gândi la pur și simplu nimic.

Despre drumurile și podurile noastre. În alt sens

copacAnul trecut a trecut prin mine ca un blender. Nu mă plâng, știu cazuri incomparabil mai zgâlțâite. Atunci când schimbi peisajele din jurul tău cu un ritm care te depășește începe o călătorie dureroasă în interior. Te simți ca un ceas stricat, dezmembrat, cu toate piesele de-a valma, în timp ce-ți ticăie în ureche ceasul perfect al timpului care nu așteaptă niciodată să-ți pui tu la punct mecanismul ca să bateți în același ritm.

Și atunci când prin tine trece haosul și nu te mai recunoști, ești obligat să-ți cauți motorașul, sperând că ascultându-l vei reuși să te refaci, piesă cu piesă, în tu-omul în care să-ți găsești liniștea și împlinirea.

Dar nu îl cauți doar în interiorul tău, ci și în oamenii pe care îi întâlnești și cu care, de multe ori, nu ai nimic sau aproape nimic în comun. Fie că îi găsești la alimentară, într-un bar sau la coadă la brânzeturi. Așa s-a născut în mine anul trecut senzația pe care ți-o lasă și animația Waking Life. Că întâlnești locuri și oameni care, dacă îi asculți cu inima ciulită, te vor face să îți răspunzi la anumite întrebări. Oameni pe care de multe ori nu ai să îi mai vezi niciodată, dar cu care ai făcut schimb de oxigen.

Doamna Sara dintr-un oraș mărunt al Moldovei, unul dintre ei. O femeie micuță și bărbătoasă care acum, la 14 ani după ce și-a învins alcoolismul în care căzuse după divorț, are de acceptat și de învins cancerul copilului ei. Am stat lângă ea 11 ore în drumul spre casă, pasagere într-o mașină care parcă fusese rezervată pentru noi ca să stăm de vorbă. O călătorie concentrată, fără ceas. O doamnă puternică, pregătită pentru orice. Pentru absolut orice. Iar asta o confirmau ochii acoperiți din când în când de lacrimi, dizolvate mai apoi în privirea hotărâtă, șterse în final de zâmbetul privirii, de parcă nu ar fi fost acolo niciodată.

Doamna Sara a stat două săptămâni în Cluj și s-a împrietenit cu toate vânzătoarele de covrigi și carne din jurul blocului în care și-a îngrijit copilului. Pentru că așa este ea. Nu se lasă răpusă de suferință, ci dăruiește în jurul ei. Bucăți de forță luminoasă.

V-am spus toate de mai sus pentru că urmează ca împreună cu doi prieteni foarte faini să lansăm un proiect. Un proiect editorial care va cuprinde, printre altele, și locuri, și oameni din care ne luăm frânturi despre noi sau despre viață pentru a ne duce cu bine mai departe. Și pe care vă invităm să îl, să le și să îi cunoașteți în scurt timp. 🙂

12 motive să te bucuri că stai ca fraierul în trafic

traficTot blestemăm traficul ăsta infernal în care fierbem cu toții, da’ nu ne gândim așa puțin ce șansă și ce noroc să avem atâta timp mort la dispoziție. Iată 12 lucruri pe care le poți face în trafic în loc să te țâțâi și să te tot plângi atâta:

  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să te căsătorești, să divorțezi și să faci partajul lucrurilor, bucată cu bucată.
  1. Cât timp stai în trafic, ai șansa să bați recordul de pullovere împletite de bunică-ta.
  1. Cât timp stai în trafic, ai în sfârșit timp să faci copii. Și să-i crești cu tot cu cei șapte ani de-acasă.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să vezi cum îmbătrânesc studenții de lângă tine și cum coboară în stație abia mai ținându-se pe picioare.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să vezi cum îi cresc toți dinții copilului femeii însărcinate căreia i-ai oferit locul atunci când s-a urcat.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să acumulezi o viață de când te-ai lăsat de fumat.
  1. Cât timp stai în trafic ai timp să îl asculți până la capăt pe Florin Piersic.
  1. Cât timp stai în trafic, ia-ți vasele nespălate cu tine. Ai în sfârșit timp să te ocupi de ele.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să-ți deparazitezi pisica purice cu purice.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să citești până la capăt fluturașul de salariu, cu toate impozitele.
  1. Cât timp stai în trafic, ai timp să lași în sfârșit morcovii din ciorbă să fiarbă pe bune. Ia-ți oala cu tine!
  1. Cât timp stai în trafic, ai destul timp să-ți derulezi viața cap-coadă. Bucură-te de așteptarea asta spirituală și nu te gândi la ce ai greșit că n-o să mai ai timp să trăiești ca să repari. Viața ți-a cam fost traficată.
Foto: cybersalt.org

Detașare

Am fost recent la farmacie și le-am cerut cea mai bună pastilă

Ce vă doare m-au întrebat

Dați-mi cea mai bună pastilă

Avem detașare, mi-au zis. A făcut minuni.

Cât costă?

Avem detașare pulbere, avem detașare comprimată și avem detașare efervescentă. De care doriți?

O vreau pe toată.

E scumpă. E produsă în Orient, am importat-o.

E scumpă. Are și nu are efecte secundare. Tratează tot – migrene, palpitații, anxietate și guturai.

Detașare fără efecte secundare nu aveți?

Avem detașare în folie, 10 comprimate și sunteți ca nou.

Ca și cum n-ați fi fost pentru că nu ați fost, ci doar ați crezut.

Cât costă și de câte ori pe zi?

Banii nu sunt o problemă. Mai ales după ce luați detașare. De câte ori puteți pe zi.

De câte ori pe zi?

Asta nu mai contează după ce luați detașare.

Dați-mi o cutie, vă rog.

La ce vă trebuie cutia?

Cutia de detașare.

Nu mai aveți nevoie de cutie după ce luați detașare. Nu mai aveți nevoie de nimic.

Dați-mi atunci detașare în ce formă doriți.

Nu mai doriți nimic după ce luați detașare. Nici măcar detașare.

Atunci dați-mi-o odată, vă rog!

V-o dau, dar detașați-vă puțin. Câte puțin.

detasare3

Foto: Maggie Taylor

Politețea devine obraznică când cei 7 ani de-acasă se numără în tramvai

aratatorAm prins un loc bun, m-am așezat și, de câteva minute bune, gândurile aruncate pe geam mi se încâlceau în copacii de pe marginea drumului. Nu mai vedeam nimic în jur, unde se aglomerase.

Dintre crengi m-a smuls o voce cu volum, strânsă de gât de emoție și nervi:

– Ridică-te, nu ți-e rușine?! Nu vezi că stă doamna în vârstă în picioare?

Mi-am ridicat sprâncenele de-asupra palmei peste obraz pe care o primisem din partea dreaptă. Cuvintele nu mi se adresau, deși dacă n-ar fi fost tinerelul din spatele meu, ar fi fost foarte probabil să fi fost eu în locul lui, așezată la locul meu cu bătrâna lângă mine în picioare.

N-am văzut întreaga scenă, dar cred că femeia care-l compostase pe tinerel l-a înșfăcat cumva de pe scaun pentru că în locul lui aterizase, destul de rușinată și nu foarte ușor de convins, bătrâna.

Compostatoarea de bilete de politețe, această hingheriță a bunului simț care așează oamenii la locul lor, nu s-a oprit aici și-l taxa în continuare.

– Se vede cine sunteți! Nu vă uitați așa! (Conștientă că e întruchiparea politeței, și-a recalibrat pronumele și a trecut repede la dumneavoastră).

Bătrâna, instalată acum în siguranță, a mai pus și ea două paie pe foc, cu voce de actriță de drame:

– M-am obișnuit…

Profesoara de bune maniere, această doamnă pusă pe reintegrarea celor 7 ani  fugiți de acasă, continua:

– Nu ți-e rușine?! Dacă nu v-ați gândit, ar fi trebuit să simțiți să-i dați locul!

Tinerelul, începuse timid să riposteze:

– Dar de ce țipați așa?

– De ce? Ți-e rușine?! În locul tău aș fi intrat în pământ (își pierduse iar dumneavoastră-ul).

Mintea mi se oprise la „ar fi trebuit să simțiți”. Cum adică? Cum să simți ceva dacă… nu simți?

Pentru prima dată m-am simțit amenințată de oamenii regulilor de circulație a politeții, de această poliție a bunului simț care amendează în gura mare și care îți dictează chiar și ce trebuie să simți. Și mi s-a părut cumva trist, inutil, dar și amuzant.

După ce a coborât poliția, a rămas un loc liber pe care oamenii și-l ofereau acum unul altuia, speriați și rușinați să se mai așeze. Uite-așa se face educația și se instaurează dictatorial omenia și sentimentele.

Scoți tinerii la tablă în tramvai și îi obligi să simtă. Că așa trebuie și așa este frumos. Să trăim într-o lume cu prefăcătorii sentimentale și politețuri, aplaudată sau huiduită de juriul din tramvaiul vieții.

 

Să cheme cineva salvarea și pentru sistemul medical din România

E dumincă seara la Urgențe, dar zilele săptămânii nu mai au sens aici când zilele altora sunt numărate. În sala de așteptare, în câțiva metri pătrați, ești înghesuit împreună cu moartea. Stă lângă tine, pe scaun, îi ajută pe medici să ducă o targă, primește pacienții și-i notează pe carnețel. La Urgențe e mai multă moarte decât personal medical. Iar moartea se împacă bine cu timpul. Lucrează tot timpul în favoarea ei.

Medicii care ies din tură își urează „noapte bună”, dar „bună” sună altfel și nu îmbie deloc la somn. Sunt două rânduri de scaune de așteptare. Am fost puși să luăm loc și nu știe nimeni ce urmează să se întâmple. În fața mea e ghișeul pe care scrie sec Triere. Acolo e o doamnă care se uită la oameni și îi cheamă la ea. Doamna discută în fiecare zi cu moartea și poate să împartă numere de ordine invizibile în funcție de liniuțele de viață pe care le ai la tine.

Prin fața mea, cât am așteptat, au trecut medici, asistenți, pacienți, perfuzii, oameni răniți care locuiesc pe stradă  și cărucioare aduse cu ambulanța. Pe același culoar, din partea stângă se auzeau explicațiile calme ale unui medic despre hernie, date unei familii îngrijorate care își adusese bolnavul cu priviri pline de speranță. Prin față au intrat tărgile cu oameni aduse de ambulanță. Respirau greu. De la dușuri, un om cu acasă doar pe buletin, rănit pe față și cu sânge închegat.

Nu știu dacă am mai văzut o pardoseală mai tristă decât aici. În ea se înfig zilnic, la un loc, papucii medicilor care umblă dintr-o parte în alta și suferința oamenilor care așteaptă cuminte într-un singur loc.

Tot în partea stângă, mai în spate de locul unde fusese adusă pe tavă hernia, se văd două paturi și o perdea. Un domn în vârstă stă întins acolo singur. Un asistent a trecut pe la el în haine de medic, după care a plecat acasă în haine de om pentru că i se terminase tura. Bătrânul de lângă mine așteaptă și el de două ore vești despre bătrâna lui. Așteaptă calm și țapăn fără să nu spună nimic. Nu aude bine, mă întreabă cât e ceasul. Mi-a zâmbit larg și în semn de mulțumire și-a arătat ochii buni. A fost chemat să-și vadă bătrâna. Și-a ridicat plasele de jos și s-a îndreptat spre salon târându-și pașii cu toată forța. Mi-au dat lacrimile atunci. Bătrânul nu-și putea ridica prea mult picioarele, dar se vedea cum sufletul lui încărcat de grijă o luase înaintea corpului pe care-l târa cu ultimele puteri.

“Vai, doamna Katia, chiar ne întrebam ce s-a întâmplat de nu ați mai trecut pe la noi!”, răsună vocea medicului de gardă urmată de râsetele personalului. La Urgențe apăruse una dintre bătrânele de-ale casei. Puțin agitată, dar încântată că i se acordă atenție și o pastilă, abia a reușit să rămână pe scaunul de așteptare. Vorbea tare despre soțul plecat în Sighișoara și se grăbea. Era stresată de ora târzie. Personalul spitalului de urgențe făcea miștouri inofensive. Într-un colț, timpul și moartea făceau și ei miștouri și pariuri.

Am intrat ultima să mi se facă fișa când doamna de la ghișeu cu biletele invizibile mi-a întâlnit privirea întrebătoare. Cum nu aveam nimic grav, stătusem de vorbă cu timpul vreo două ore și începusem să mă încadrez în peisaj. Am fost condusă la chirurgie să mi se facă anti-tetanusul și am fost tratată cu răbdare și grijă. Pentru că am fost cuminte, am primit și un bandaj uriaș care să nu-mi murdărească dresurile. Am dat să ies din clinică, dar m-am blocat într-o ușă căreia i se stricase sistemul.

meidici

În 2015 se vorbea despre o hemoragie de medici și cadre medicale. Plecaseră peste 14.000 peste hotare. La mijlocul anului trecut, 83% dintre medicii tineri se gândeau serios să consulte într-o altă limbă. Mă întreb dacă se gândește cineva să panseze această rană și ce vaccin anti-tetanus trebuie să îți faci ca să reziști ca medic în România. În orele petrecute la Urgență nu m-am uitat doar la oameni, m-am uitat la condițiile în care își fac oamenii ăștia meseria și am avut tot timpul impresia că sunt nevoiți să se organizeze cu ce au și să își păstreze umorul negru ca să reziste.

Printre cauzele exodului de medici, reprezentanții medicilor din România enumerau și frica de malpraxis în condițiile în care „medicii sunt nevoiți să improvizeze de la o zi la alta”.  Salariile mici și frustrăile create de sistem sunt și ele printre cauzele care îi determină pe medicii din România să se urce în ambulanțe și să-și găsească salvarea prin alte părți.

Când te gândești câți bani din salariul tău se duc către sistemul medical și ajungi la Urgențe începi să te întrebi serios în ce s-a investit și prin ce mijloace reușesc medicii să mituiască moartea în fiecare zi. Te mai întrebi și dacă lor le ia cineva pulsul și ce ai putea face să-i ajuți la rândul tău.  Sistemul medical din România are nevoie de un anti-tetanus mai mult decât aveam eu nevoie și tare mi-e că deși i-ar trebui administrat de urgență, îl tot așteaptă de ani de zile în fața unui ghișeu de Triaj corupt și gol.