Cum, în loc de bilet, controlorii mi-au verificat cardul bancar

Acum câțiva ani, studentă fiind, auzisem pe la cursurile extrașcolare, la ălea când ridici mâna nu să răspunzi, ci să ți se aducă încă o bere, de tot felul de jonglerii  și șpagate pe care le poți face  atunci când ești (sur)prins fără bilet în troleu. Deși mă chinuiam să le rețin mai ceva decât teoriile de lingvistică sau sintaxă franceză, scoasă la tablă de nenea cu legitimația înfiptă în suflet, sfârșeam tot timpul prin replici naivo-idioate gen “m-am grăbit, “nu era nicio casă de bilete în apropiere”, “nu știu pe unde l-am pierdut”, “mai dați-mi o șansă” etc.

Am scăpat de vreo două ori, dar de vreo două ori nu. Și atunci când nu scăpam, mă gândeam eu că nu își va pierde nimeni timpul și energia să îmi trimită amenzile la peste 800 de kilometri în buletin…

A trecut timpul, m-am făcut mare, am uitat de controlori și nu m-am mai certat cu legea decât pe la proteste. Controlorii n-au uitat însă de mine. Se pare că hârtiuțele ălea semnate ne legaseră mai ceva decât actele parafate la Primărie de tinerii căsătoriți. Acum câteva dimineți am aflat că “hingherii” rămăseseră cu mine în același autobuz și călătoream împreună de peste 4-5 ani…

Pe la 9 am primit un telefon de pe un fix, fix din Galați, de la o doamnă de treabă care mă anunța că de acum încolo mi se va composta lunar o treime din salariu. Asta după ce dădusem de curând dispăruți niște lei care evadaseră sălbatic din parcul zoologic al contului meu…

Ea: Sunați la primărie, vă vor spune ei mai multe, eu nu știu. Poate că nu ați achitat impozitul…

Eu, nervoasă: Ce impozit, doamnă?

Ea: Pe casă.

Eu, tragic: Care casă, doamnă? Eu nu am casă…

Am luat numerele la rând de la primăria din Galați și abia așteptam să-mi răspundă cineva să-i zic eu de casa lu’ mă-sa dacă se mai atinge de contul meu. Când am auzit însă accentul ăla, dulceo-dunărean, m-a cuprins așa o nostalgie și-un dor că mi-am amintit că, deși nu am casă, am o totuși o “acasă”. M-am strofocat puțin să mă țin tare.

Vocea de la taxe și impozite, calmă: Doamnă, dar cum vă lăsați așa emoțiile să vă copleșească?

Ce să-i mai zic?! M-a lămurit că cele două amenzi de autobuz au reînviat brusc în conștiința statului român. Supus, ca un câine nedresat să latre la străini, cardul meu a lăsat statul să intre în curte și să ia de acolo ce găsește noaptea, mișelește. Banca nu mi-a spus absolut nimic despre atacul “nocturn”, a dat din codiță. Partea bună – amenzile rămăseseră la valoarea lor de acum n ani.

Morala: S-o crezi tu că doar tu ai acces la banii tăi! Datele tale “confidențiale” sunt cifrele cu care joacă statul Monopoly… Așa că atenție maximă la cursurile extra-școlare. Da, ălea de la bere. De cele mai multe ori ele te ajută să-ți păzești fundul și nu facultățile, cele care ți-l tocesc pe la cursuri și te învață că dacă stai cu dosul în banca ta n-ai cum să primești un șut în el, respectivul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s