Cum mi-am aruncat frica de la înălțime

Toți copiii sunt curajoși. Din inconștiență, îmi șoptește umbra de adult amenințându-mi nodul din gât cu un cuțit al fricii. Nu e ciudat? Ne cresc mușchii, ni se ridică vocea, ni se îngroașă palmele, dar ne facem mici-mici pe dinăuntru. Mă rog, unii. Ok, cel puțin eu.

De la doi ani până pe la vreo șaptișpe, dacă îmi aduc bine aminte, mi-am petrecut cam jumătate din fiecare zi la etajul șapte.  În vârful copacului uriaș de apartamente. N-ai fi zis asta să mă fi văzut pe podul din Salina Turda, pe la douăzeci și ceva de ani, ascunzându-mă de înălțimi în spatele unui grup vesel de copii, jumătate cât mine, care n-aveau nicio treabă. Sau trecând podul din Mănăștur înspre Grigorescu, aproape târâș, dorindu-mi să mă fac luntre și punte la propriu.

Să zici că ți-e frică de poduri e ca și cum ai spune că ți-e frică de… holul până la baie. Adică știi că e acolo să te ajute să treci și să ajungi. Un progres al omului, o descoperire vitală din cele mai vechi timpuri. Și mi-e greu să cred că stră-stră-stră-moșii mei au murit de foame în fața pădurii doldora cu vânat pentru că le era frică să treacă apa pe un amărât de buștean. Sau că tremurau de fiecare dată intrându-le inima la apă.

Dar iată că bagajul ăsta genetic, ca să rămână cu tine, trebuie în permanență ținut strâns. Verificat. Exersat.

Și dacă n-o faci tu singur, fii sigur că viața va avea grijă la un moment dat să o facă pentru tine. Că e de treabă. Așa am ajuns, weekend-ul trecut să stau atârnată de un pod la peste 7 metri înățime deasupra unei ape transparente prin care puteam număra până și pietricelele.

În teambuilding, cu gașca mea de la serviciu, dezlipiți de monitoare, forțați de împejurări să ne folosim mai mult decât una din jumătățile de creier și cele patru degețelele delicate pentru tastatură.

Hotărâsem de la început să îmi iau mantia invizibilă și pentru camuflare autentică, culoarea podului pe față. Dar n-am scăpat.  S-a prins șeful că cineva tremură, deși suprafața podului era, jur, nemișcată. În momentul următor, cel puțin zece din colegii mei m-au îmbrăcat în ham și încurajări. Nu vroiam să dezamăgesc oamenii ăștia faini, dar ceva din mine paralizase și mă ținea pe loc. Pur și simplu nu mă puteam imagina de partea cealaltă a podului. Asta cu toate că imaginația mea e frecvent destul de bogată.

Am fost provocată să ajung în ham măcar până la punctul din care aș putea zbura pe spate. Ham, ham, dar eu mă tot mieunam că nu pot și că nu e un moment bun. Nu știu sincer ce m-a făcut să înaintez, dar m-am trezit până la urmă pe partea cealaltă și îți zic sincer că, fiind mai mult de jumătate în aer, atât de tare am îmbrățișat podul, încât n-ai fi spus că am o istorie de antipatie pentru el în spate.

Ajunsă acolo mi-am zis că ar fi păcat să… Și m-am aruncat. Nu mi-a trebuit mult. Ori am vrut să scap mai repede de pod, ori eram prea amorțită să-mi dau seama că de fapt săritura pe spate era pasul cel mai abrupt.

A fost extraordinar. Jur. Și aș mai face-o. Eu, obsedată de situațiile pe care să le pot controla, atârnată de un fir de ață, ca un yo-yo…  O eliberare totală. Parcă mi-am dat sufletul în leagăn, așa am simțit. Mi-au curs și lacrimi. Învinsesem ancora aia blestemată de frici care m-a ținut mult prea mult la sol. Pentru câteva milisecunde am zburat. Pe sub și… mai ales pe deasupra podului.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s