Locuiesc într-un bloc. De piatră. Tu?

Sunt multe lucruri într-o țară așa-zis “democratică” pe care ai cum sau măcar ți se lasă impresia că poți să le alegi: banca la care să fii dator pe viață, mașina pe care să o întreții până-și dă brusc duhul, președintele care să te mintă 4-5 ani și așa mai departe.  Un lucru e cert însă. Vecinii vin nechemați la party-ul tău de casă nouă și… nu mai pleacă niciodată. Sau poate mai pleacă, dar în niciun caz pentru că ai vrut tu asta.

Blocul e așa un fel de bibliotecă cu vieți scrise mai ok, mai siropos, mai din topor. Și, de obicei, vecinii se împart și ei în câteva categorii, mai puțin ficționale: vecinul cu bormașina de weekend dimineață, vecina de treabă de la parter care știe mai bine decât șeful tău cât ai întârziat la serviciu, vecinul mai în vârstă a cărui singură ocupație e să te tragă de mânecă și nervi până îți plătești întreținerea, vecinul de aur de deasupra care ascultă manele la maxim, vecinul cu care mai schimbi ocazional câteva cuvinte pe un bilețel de dragoste – “nenorocitule, iar mi-ai luat locul de parcare”   și așa mai departe.

Stăm  unul lângă altul la câțiva centimetri și comunicăm în cel mai bun caz prin… țeava de la calorifer atunci când se aud duduieli, țipete sau scârțâitul ritmic al vreunui pat.

Mi-am dat seama că nu-mi cunosc absolut deloc vecinii, de fapt, mi-am dat seama că am vecini într-o dimineață de duminică. Eram liniștită că-mi recuperasem nevătămată pisica care o făcuse pe Batman în seara trecută și am deschis ușa să dau o tură printre legumele din piață. Uneori mă relaxează să mă port ca o pensionară.

Așadar, am deschis senină ușa, fluturându-mi plasa și listuța de cumpărături  în gând și am dat să cobor când… ce să vezi? În capătul scărilor un om în vârstă de doi pe doi metri, trântit la pământ asemeni victimelor accidentelor. Nu văzusem până atunci un om care să nu miște, iar eu să trebuiască să fac ceva.

Nu îmi mai găseam ușa pe care am ieșit, telefonul, vocea, rațiunea. Am alertat pe toată lumea, nici nu mai știu cine a sunat la 112, nici nu mai știu dacă am îndrăznit să mă apropii de, am aflat apoi, vecinul meu de la 3. A sosit în cele din urmă și ambulanța cu o doamnă doctor atât de experimentată încât și-a dat seama înainte să intre în bloc (vecinul meu era tolănit la etajul 1) că domnul fusese răpus de alcool și hotărâse să se pună mai repede la somnic, mai repede de etajul 3 adică.

Mă rog, nu judec, există tabieturi care de care mai extravagante… Iar întâmplarea asta ne-a mai apropiat ca să zic așa. Acum e singurul vecin cu care mai comunicăm din bloc. Noi îi dăm “bună-seara”, el ne întreabă tot timpul grijuliu dacă am dat cu soluție de gândaci că trebuie să apară- fie că-i primăvară, vară, toamnă sau iarnă.

E ciudat cum stăm, noi vecinii, la doar câțiva centimetri sau metri unul de altul, zilnic, și cum schimbăm mai multe sforăituri decât vorbe într-o lună. Singura punte de comunicare între noi e doar țeava aia cu apă care străbate de sus până jos toate apartamentele. Dar apa trece, iar tăcerea  rămâne. În fiecare zi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s