Teleportarea se face cu aburi, în Maramureș

Un șifonier vechi, împins pe șinele paralele ale timpului, un deget de istorie care se narează troznindu-și încheieturile.  Un șir de conserve uriașe agățate în stilul just married de o locomotivă. Un poem istoric, cu cinci-șase strofe pe roți, recitat cu intonație scârțâită. Mocănița.

moca2

E dimineață în Vișeul de Sus, iar aburul trenului fabricat la Reșița în 1954 se amestecă cu ceața, așezându-se tacticos, ca o frișcă, pe cafeaua din ceașca adâncă a gării. Răsună muzică populară, iar tinerii zâmbitori și grăbiți din stuff-ul Mocăniței schimbă costume între ei, întrebări și răspunsuri cu turiștii. Multă lume, din multe colțuri, vine aici să facă o plimbare cu caleașca feroviară. Pașii lor grăbiți accelerează percuția primei Mocănițe care părăsește gara.

Biletele sunt pe terminate. Reușim cu greu și cu mare noroc să prindem locuri abia în a treia. Alegem un vagon care să acopere finalul de vară. Ne așezăm. Cei mai norocoși dintre noi cu plăcinte preparate pe vatră, alături. Ploaia rămâne afară și salivează pe geam ca un cățel pofticios. Mă uit la vagonul alăturat, acoperit și el,  ca într-o vitrină. Pare să se filmeze un videoclip. O cântăreață de muzică  populară, îmbrăcată ca o păpușă românească, privește din când în când camera și își mișcă buzele. Între melodii se aud aplauze, entuziasm și scârțâitul de vioară ruginită a șinelor.

moca4

Geamurile laterale ale Mocăniței difuzează și ele un videoclip. Unul autentic. Continuu, fără tăieturi și fără apaluze. Înainte de pădurea sălbatică, casele maramureșenilor expuse ca bibelourile în fața trecătorilor pe șine. Unele împopoțonate cu pitici de grădină și cocoși împăiați, altele surprinse nepăsătoare, golașe, nedichisite. Mocănița rememorează agale un colț de lume nu de mult uitat.

Rememorat și prins în ani-pioneze și de Laurențiu, tânărul nostru ghid cu chipiu de controlor. În timp ce Laurențiu ne vorbește, ne zgâlțâim puternic. Mașina timpului are nevoie de trepidații pentru a-și lua avânt. Traversăm secole.  Suntem în Al Doilea Război Mondial, iar în dreapta avem un depozit de arme.

Mocănița înaintează. O hrănește un braț puternic și o lopată, aspecte de culise dezvăluite de curbele generoase. Șinele înguste fac valuri, iar aburul rescrie pe cer telegramele de război. Îmi pătrunde în oase coloana sonoră- un concert minunat și straniu, o orchestră din colțuri de vagon, geamuri zgâlțâite, osie ruginită. Mă relaxez și ațipesc.

moca3

Mă trezește foamea. Vine vremea să ne hrănim și noi, la destinație, în gara Paltin. Grătarele, micii și afinata ne readuc în prezent. Sau ne îmbată frumos cu el.

Într-o oră și jumătate cât stăm aici, avem timp să vizităm muzeul exploatării lemnului pe cale feroviară și aflăm că Valea Vaserului este singura din Europa în care lemnele mai sunt transportate pe șină. Îmi amintesc de pepiniera văzută pe drum și mă liniștesc. Pare o îndeletnicire veche, calculată. Mănânc ceva și gust o afină de la o culegătoare cu găleata poziționată fericit. Nu trece mult și aud cum locomotiva noastră își cheamă puii înapoi în vagoane.

Mocănița își aprinde trabucul. Îmi amintește de Freud. Noi, hipnotizați de călătorie, ne întindem pe banchete, duși departe în timp. Începe pshianaliza.

moca5

Foto: Cipri Ștefancu

Reclame

Un gând despre &8222;Teleportarea se face cu aburi, în Maramureș&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s