Mâzgâlirea vieții, un antidepresiv natural

paul-klee

Depresia e ca o ceapă care te face să plângi în timp ce-ți toci faptele și gândurile cu satârul. E ca un blender care mixează inima și creierul, blocându-se în cotoarele și sâmburii lor. E ca un festival al bătutului de covoare în care toți vecinii tăi se adună la bara din spatele blocului ca să-și facă damblaua.

Tristețea de fapt apare atunci când mintea refuză să îți publice povestea. Când se uită cu scârbă peste rândurile pe care le-ai scris și nu își dă acceptul.  Când vrea să taie, când vrea să șteargă, când vrea să adauge una-alta, când strâmbă din nas și își ridică ochelarii, cu degetul mijlociu arătându-ți-l ostentativ, lipindu-și-i de ochii critici din fundul capului.

În multe cazuri, aplicăm metoda neortodoxă și conflictul se rezolvă simplu, chiar fără să ne dăm seama – mituim criticul. Ne luăm mintea pusă pe ceartă și îi vârâm sub nas o bancnotă pe care să nu o poată refuza – propria noastră ființă. Iar asta funcționează când de obiciei ții la tine și nu prea ai încotro. Mintea certăreață cedează și începe să scrie recenzii cu superlative. Încet, încet povestea capătă altă nuanță și toată lumea e fericită.

Când nu prea ții la tine e altă poveste. Atunci îți pui singur cătușele, te prezinți la tribunal, dar doar după ce te asiguri că în sală sunt toți procurorii olimpici la altletismul gândurilor negre și la săriturile cu prăjina peste părțile tale bune. În cazul ăsta e mai greu. A fost o perioadă, de exemplu, când mi-am promis că o să-mi iau un avocat bun. De multe ori uit însă și mă trezesc prea târziu, în întuneric, deja încarcerată. Sau, de multe ori, pentru că ambii avocați sunt încăpățânați, procesul nu se mai termină, rămâne deschis, la fel ca rănile. Și știu că nu sunt singura în situația asta.

Așa că a trebuit să găsesc un alt mecanism. Să las povestea să curgă fără să o predau atât de repede avidului critic. În ciornă, la mine pe birou, deschisă. Că scriu eu urât sau că sar rânduri, că mai vin oameni și mâzgâlesc ca într-un oracol, că mai vin oameni și-și lasă părerile ca într-un caiet de impresii, că mai vine pisica și răstoarnă ceașca de cafea peste ea, cu atât mai bine. Povestea mea va fi una absurdă, o operă de artă a suprarealismului, un balamuc de scriitură, un sandwish cu de toate. Psihologii i-ar zice probabil acceptare, dar eu simt nevoia să-mi traduc acceptarea ca să o pot accepta. Probabil fiecare dintre noi are nevoie să și-o traducă în felul lui, să identifice tipul de durere cel mai mare și să-și creeze propriul antidot.

Dar asta e. Poveștile reale nu sunt în doar alb și negru, sunt în gri și în mâzgâleli. Iar timpul și răbdarea cred că ar trebui să fie singurele care să-și permită să adauge notițe de subsol, concluzii în dreptul lecțiilor noastre de viață când se vor încheia, coerență și sens. Tot ce sper însă e ca boala sensului să nu trebuiască vreodată vindecată, ci doar cea a perfecțiunii.

foto: Paul Klee

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s