Politețea devine obraznică când cei 7 ani de-acasă se numără în tramvai

aratatorAm prins un loc bun, m-am așezat și, de câteva minute bune, gândurile aruncate pe geam mi se încâlceau în copacii de pe marginea drumului. Nu mai vedeam nimic în jur, unde se aglomerase.

Dintre crengi m-a smuls o voce cu volum, strânsă de gât de emoție și nervi:

– Ridică-te, nu ți-e rușine?! Nu vezi că stă doamna în vârstă în picioare?

Mi-am ridicat sprâncenele de-asupra palmei peste obraz pe care o primisem din partea dreaptă. Cuvintele nu mi se adresau, deși dacă n-ar fi fost tinerelul din spatele meu, ar fi fost foarte probabil să fi fost eu în locul lui, așezată la locul meu cu bătrâna lângă mine în picioare.

N-am văzut întreaga scenă, dar cred că femeia care-l compostase pe tinerel l-a înșfăcat cumva de pe scaun pentru că în locul lui aterizase, destul de rușinată și nu foarte ușor de convins, bătrâna.

Compostatoarea de bilete de politețe, această hingheriță a bunului simț care așează oamenii la locul lor, nu s-a oprit aici și-l taxa în continuare.

– Se vede cine sunteți! Nu vă uitați așa! (Conștientă că e întruchiparea politeței, și-a recalibrat pronumele și a trecut repede la dumneavoastră).

Bătrâna, instalată acum în siguranță, a mai pus și ea două paie pe foc, cu voce de actriță de drame:

– M-am obișnuit…

Profesoara de bune maniere, această doamnă pusă pe reintegrarea celor 7 ani  fugiți de acasă, continua:

– Nu ți-e rușine?! Dacă nu v-ați gândit, ar fi trebuit să simțiți să-i dați locul!

Tinerelul, începuse timid să riposteze:

– Dar de ce țipați așa?

– De ce? Ți-e rușine?! În locul tău aș fi intrat în pământ (își pierduse iar dumneavoastră-ul).

Mintea mi se oprise la „ar fi trebuit să simțiți”. Cum adică? Cum să simți ceva dacă… nu simți?

Pentru prima dată m-am simțit amenințată de oamenii regulilor de circulație a politeții, de această poliție a bunului simț care amendează în gura mare și care îți dictează chiar și ce trebuie să simți. Și mi s-a părut cumva trist, inutil, dar și amuzant.

După ce a coborât poliția, a rămas un loc liber pe care oamenii și-l ofereau acum unul altuia, speriați și rușinați să se mai așeze. Uite-așa se face educația și se instaurează dictatorial omenia și sentimentele.

Scoți tinerii la tablă în tramvai și îi obligi să simtă. Că așa trebuie și așa este frumos. Să trăim într-o lume cu prefăcătorii sentimentale și politețuri, aplaudată sau huiduită de juriul din tramvaiul vieții.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s